În toate ţările, la toate popoarele, există poveşti şi legende legate de uriaşii care au populat în străvechime Pământul. Două dintre cele mai documentate lucrări care au tratat această problemă aparţin unor autori francezi: Denis Saurat (“Atlantida şi regnul giganţilor”) şi Louis Charpentier (“Giganţii şi misterul originilor”), care sistematizează informaţiile existente într-o manieră indispensabilă unui inventar metodic al temei. Existenţa giganţilor, persiflată de unii, dar crezută de alţii, a făcut să curgă multă cerneală din peniţa preopinenţilor.
Să fi existat oare într-o epocă antediluviană oameni cu o statură fizică uriaşă, superioară celei obişnuite, nişte oameni gigantici, de patru metri înălţime sau chiar mai înalţi? Mulţi savanţi se arată sceptici în faţa unor asemenea afirmaţii, susţinând că invaziile uriaşilor descrise de atâtea legende se pot explica într-un fel foarte simplu: întâlnirea unor primitivi de talie scundă cu nişte războinici mai înalţi decât ei… În imaginaţia celor învinşi, invadatorii de talie înaltă sunt întotdeauna descrişi sub aspectul unor uriaşi. Cu toate astea, la începutul secolului al XVI-lea, în Franţa a fost făcută o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici. Într-un tumul străvechi, s-a găsit scheletul complet al unui om care trăise într-o epocă istorică foarte precisă: era vorba despre regele cimbrilor, unul dintre cele două triburi care invadaseră Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Marius. Învăţatul medieval Nicolas Habicot a scris în 1613 o “Dizertaţie asupra osemintelor uriaşului Teutobochus, regele cimbrilor”, în care inventariază cu rigurozitate scheletul descoperit. El aparţinea unui om înalt de 25 de picioare (peste 7 metri şi jumătate), cu vârsta aproximativă de 30 de ani. Descoperirea, considerată drept autentică, a stârnit multă vâlvă, şi presupusul schelet al lui Teutobochus a tronat timp de generaţii în Muzeul de Istorie Naturală din Paris.
Există şi alte descoperiri arheologice tulburătoare. În timpul săpăturilor făcute la Burkhalter, în Moravia, au fost găsite obiecte de piatră ale căror dimensiuni depăşeau 3-4 m şi care cântăreau peste 15 kg fiecare. Şi erau obiecte care fuseseră folosite, nu ustensile simbolice. Cine să le ridice şi să se folosească de ele, dacă nu nişte uriaşi? Descoperiri şi mai uimitoare au fost făcute la Tiahuanaco, în Peru, unde a fost scos la lumină un oraş întreg, construit pe măsura unor oameni a căror statură normală era gigantică, ei măsurând, după calculele care au fost făcute, aproximativ 3-4 m înălţime. Să fi fost pământeni? “Omenirea a păstrat în memoria sa ancestrală amintirea acestor uriaşi cu o inteligenţă superioară, descendenţi ai zeilor, care i-au sprijinit pe oameni şi i-au învăţat. Umanitatea îşi aminteşte de un paradis pierdut de mult, de o iniţiere primordială şi transcendentă, urmată de o cădere”, afirmă Denis Saurat în cartea citată mai sus.
Portul din vârful muntelui. Pe malurile Lacului Titicaca a rămas până în zilele noastre un fantastic oraş ciclopic: ruinele perfect conservate din Tiahuanaco, considerat pe drept “cel mai vechi oraş din lume cunoscut până azi”. Aflat la 4000 m altitudine, la origine a fost construit la marginea unui golf marin. Până în prezent nu s-a putut răspunde la întrebarea următoare: cum se poate concepe ca nişte oameni, fie ei uriaşi sau nu, să aibă ideea stranie de a construi un port maritim la 4000 m altitudine? La Tiahuanaco s-au găsit resturile bine păstrate ale acestor cheiuri uriaşe, care nu puteau în niciun caz să primească vapoare ce navigau pe Lacul Titicaca.
Marele arheolog şi geolog H.S. Belamy a întreprins un studiu metodic al locului. El a constatat că în această regiune andină, la 4000 m altitudine, se găsesc sedimente marine repartizate pe o lungime de 700 km. Trebuie admis deci că în epoca terţiară, portul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Titicaca, se găsea la nivelul apelor maritime. Numai existenţa unui teribil cataclism geologic putea să “propulseze” un port de pe malul oceanului, în munţi.
Pentru că psihologia colectivă acceptă cu greu prezenţa, cândva, pe Terra, a unor giganţi, poate ar fi mai uşor de acceptat explicaţia următoare: în epocile de dinaintea Potopului biblic, condiţiile existenţei terestre fiind complet diferite de cele de azi (gravitaţie, presiune atmosferică etc.), echilibrul biologic şi aspectul umanoid erau şi ele complet diferite. Dacă au existat mamuţi giganţi, şopârle şi păsări de dimensiuni colosale faţă de cele de azi, de ce n-ar fi existat şi umanoizi uriaşi?
Dar la Tiahuanaco există un edificiu foarte straniu, care ne obligă să evocăm o altă enigmă: aceea a posibilelor raporturi, în perioada antediluviană, dintre oameni şi o civilizaţie extraterestră. Aceste “Porţi ale Soarelui”, pentru că aşa sunt numite, sunt acoperite cu o scriere care, după ce a fost descifrată, a relevat un calendar foarte complex, care provenea nu din epoca terţiară, ci dintr-o eră net ulterioară. Or, acest calendar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pământului, ci doar celor ale planetei Venus. Se poate, oare, ca “Porţile Soarelui” să indice originea oamenilor-giganţi? Să fie ei urmaşii unei colonizări extraterestre masive, practicată pe întregul Pământ? Oseminte umane cu o înălţime anormală au fost aflate peste tot în lume, în Java, în China, în Transvaal. Într-o necropolă din Sabora se pot vedea morminte lungi de 6 m, în care se află scheletele unor oameni de 3 m înălţime. Deci, care este răspunsul la întrebare?
Secretele Insulei Paştelui
Insula Paştelui este situată la 3000 km de coastele Statului Chile şi este foarte îndepărtată de celelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei constă în faptul că acolo se găsesc nişte statui colosale, dintre care unele cântăresc 50 t şi au mai mult de 20 m înălţime, cam cât un bloc cu şase etaje. Scriitorul Pierre Loti, pe când era ofiţer de marină, a făcut o escală pe Insula Paştelui. Vasul său a îmbarcat de acolo o statuie, una dintre cele mai mici, care se găseşte în prezent la Muzeul Omului din Franţa. Pierre Loti a fost, la fel ca toţi călătorii, sensibil la misterul care palpită pe acea insulă îndepărtată. “Oare ce rasă omenească reprezintă aceste statui fantastice, cu nasul lor cu vârful ridicat în sus…? Par că sunt gânditoare”, spune autorul francez.
Legendele din Insula Paştelui vorbesc despre o rasă de “Stăpâni căzuţi din ceruri”. Din păcate, arheologii nu sunt în stare să explice prezenţa incredibilă a acelor statui colosale pe o palmă de pământ aruncată între ape, care n-a avut niciodată o populaţie mai mare de 3000 de suflete. În plus, acele reprezentări uriaşe, numite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci transportate pe insulă după realizarea lor. “După părerea mea”, spune istoricul Francis Mazière, “această insulă vulcanică era pe atunci unul dintre locurile înalte ale lumii şi, poate, un punct de contact cu alte civilizaţii nepământene. Insula Paştelui ar putea fi considerată drept un vestigiu geologic care a scăpat de la scufundarea unui continent legendar numit Mu, asemănător Atlantidei.” Mazière, care a studiat cu răbdare tradiţiile păstrate din generaţie în generaţie de către locuitorii insulei, a aflat de la ei nişte lucruri uluitoare în legătură cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaică, care sunt şi cele mai numeroase. (Unele dintre ele datează dintr-o epocă mult mai recentă, copii imperfecte ale primelor creaţii.)
Indigenii i-au spus lui Mazière că “secretele au fost pierdute şi nu a mai existat Mana”. “Mana” este o forţă vitală, magică, ascunsă, pe care iniţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Este sigur că oamenii care au sculptat Moai dispuneau de tehnici secrete, ce le permiteau, prin intermediul unei misterioase energii vibrante a “manei”, să mişte şi să sculpteze fantasticele statui. Mazière a aflat că multe dintre ele înaintau singure, mişcându-se în formă de semicerc pe baza lor şi că altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi veniseră din cer pentru a-şi manifesta puterea şi sculptaseră aceşti giganţi, pe care i-au aşezat după ce i-au purtat prin aer, dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumină roşie foarte puternică.
În acel timp, Insula Paştelui făcea parte, împreună cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, nişte oameni foarte înalţi şi puternici, cu pielea albă şi părul lung. Au lăsat nişte urmaşi care reprezintă casta polinezienilor puri, cu nasul fin şi foarte uşor curbat, cu ochi negri strălucitori şi cu păr ondulat. Precum ţiganii, aceşti polinezieni de rasă pură se orientează după stele, iubesc muzica armonioasă şi cunosc secretele magiei, pe care nu le încredinţează nimănui. Vechii prinţi ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecaţi înapoi, în stele. “Anumiţi ocultişti pretind”, scrie Mazière, “că fiinţe care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, locuind pe planeta Venus, ar fi trimis pe pământ mesageri, pentru a le dărui oamenilor bazele cunoaşterii. Aceşti mesageri (semnalaţi şi în Biblie ca Elohim), foarte înalţi de statură, s-au împerecheat cu pământencele, dând o rasă de semizei.” Povestea zeilor veniţi din cer şi care şi-au luat de neveste femei muritoare, dând naştere semizeilor sau giganţilor, e foarte frecventă în legendele Orientului, dar şi la greci. Să ne întoarcem însă la statuile din Insula Paştelui, una dintre rarele urme concrete ale giganţilor. Figurile pe care le reprezintă sunt ale unor oameni a căror fizionomie nu corespunde cu nicio rasă cunoscută pe Terra.
Ei au mâinile încrucişate la nivelul pântecului, într-o atitudine “yoghină”, iar pe spatele acestor statui se observă o gravură în formă de cruce, aşezată de-a lungul coloanei vertebrale, incizată cu semne, ca în schemele actuale de acupunctură. Se presupune că stimularea lor producea iluminarea.
Zeul călare pe dragonul de foc
Pohnpei este o mică insulă în Arhipelagul Carolinelor. Pe partea cel mai greu accesibilă a ei se află ruinele impresionante ale unui oraş megalitic: Nan Madol. Blocuri de bazalt, perfect tăiate, dispuse ca butucii unei case de lemn, formează ziduri mai înalte de 10 m. Un sistem de canale, numit Veneţia Ciclopică, desparte oraşul misterios în alte insuliţe separate prin ziduri. Nişte porţi mari închid şi deschid aceste canale, pe malul mării. Oare cine au fost constructorii acestui ansamblu prodigios? Nu se poate admite decât o singură explicaţie: este vorba despre un fragment al fostului continent Mu, scufundat sub apele Pacificului. Fără îndoială că acesta este motivul pentru care arheologii şi specialiştii din Oceania vorbesc mai deloc despre aceste vestigii extraordinare care refuză o explicaţie logică. Dar faptul că sunt rar vizitate nu înseamnă că nu există. Insulele Caroline sunt situate în afara itinerariilor maritime şi aeriene curente, fiind aşezate în inima unei regiuni strategice, în care autorităţile americane nu prea doresc să vadă turişti. Cu toate acestea, au fost publicate fotografii revelatoare, care permit înlăturarea ipotezei unor formaţiuni geologice naturale.
Scriitorul american Abraham Merritt a situat punctul de plecare al romanului său, intitulat “The Moon Pool” (“Craterul Lunar”), în labirintul nenumăratelor canale ale misterioaselor ruine gigantice din Pohnpei. Chiar dacă este vorba despre un roman SF, descrierea locului este exactă. Merritt, un mare călător prin zona Oceaniei, a explorat-o cu grijă, ba chiar a stat câtva timp pe unele părţi aflate la suprafaţa “Veneţiei Ciclopice”. Cartea sa nu este însă prin nimic mai fantastică decât miturile locale care spun că un zeu venit de pe o altă planetă, călare pe un dragon de foc, nu trebuia decât să pronunţe câteva cuvinte magice pentru ca giganticele blocuri de piatră să apară la orizont, zburând peste ocean. (Andrei Cheran)
Sursa: Formula As
Niciun comentariu: